Cel mai interesant lucru legat de inteligența artificială nu este ceea ce poate face ea, ci ceea ce ne poate forța pe noi, ca oameni, să devenim.
Privind din exterior, anxietatea legată de progresul tehnologic fulgerător poate părea copleșitoare. Totuși, dacă ne întoarcem în timp, vom realiza că fiecare salt tehnologic major a stârnit aceeași panică în rândul societății.
Lecțiile trecutului: De la invenția fotografiei la teama că „arta a murit”
În secolul al XIX-lea, odată cu inventarea fotografiei, lumea artelor a fost cuprinsă de o panică uriașă. Artiștii și criticii timpului se temeau că fotografia va însemna moartea picturii. Logica lor părea de necombătut la acea vreme: „Care mai este rostul să pictezi un peisaj frumos, dacă o mașinărie îl poate reproduce de un milion de ori mai bine și mai fidel?” Unii au proclamat cu tărie că „arta a murit”.
Însă artă nu a murit. Dimpotrivă, s-a întâmplat ceva extraordinar: eliberați de povera reproducerii fidele a realității, artiștii au început să facă exact ceea ce fotografia nu putea face. Au inventat arta abstractă, au experimentat cu perspective distorsionate și au explorat lumi interioare pe care nici ochiul uman, nici lentila unei camere nu le puteau surprinde. Întrebarea pe care și-au pus-o a fost: Dacă o cameră poate reproduce perfect realitatea, ce poate face imaginația umană în plus?
continuarea pe Vocea Constanței
Articol scris de Alexandru Robea pe Vocea Constanței


























