Ce înseamnă, de fapt, o ie autentică (și de ce contează asta)

Acum vreo zece ani, dacă ziceai că porți ie în afara zilei de 1 Decembrie sau a vreunei serbări, lumea se uita la tine cam ciudat. Astăzi o vezi la birou, la nuntă, la festival, peste o pereche de blugi. Mie îmi place schimbarea asta, deși recunosc că vine la pachet cu o problemă: piața s-a umplut de imitații. Și nu orice bluză cu floricele cusute la mașină e o ie.

Hai să lămurim întâi termenii, pentru că se folosesc aiurea. Ia este cămașa femeiască, încrețită la gât, cu altiță pe umăr și râuri care coboară pe mânecă. Nu e doar o bluză decorată. Are o structură veche de sute de ani, gândită ca să fie purtată zilnic, spălată des și moștenită. Bunica mea avea trei: una de lucru, una de duminică și una bună, pe care o scotea la nunți și o ținea în lada de zestre între busuioc.

Cum recunoști o ie autentică

Cum recunoști una lucrată cum trebuie? În primul rând, materialul. Ia adevărată se face din pânză naturală: bumbac, in, cânepă, uneori borangic, mătasea aceea fină scoasă din coconul viermelui de mătase. Pune mâna pe ea. Dacă foșnește a plastic și nu respiră, lasă-o pe umeraș. Pânza naturală e mai puțin spectaculoasă la prima vedere, dar se poartă altfel pe corp și ține ani buni.

Apoi cusătura. Pe dosul unei ii cusute manual o să vezi nodurile, capetele de ață, micile imperfecțiuni care arată că a stat cineva cu acul în mână săptămâni întregi. La cele făcute la mașină, dosul e perfect, neted, repetitiv. Perfecțiunea aia e exact semnul că nu a atins-o nimeni. Sună paradoxal, știu, dar la lucrul manual greșelile mici sunt certificatul de autenticitate.

Ce spun motivele și culorile

Motivele nu sunt nici ele puse la întâmplare. Fiecare zonă a țării are limbajul ei. Altița din Muntenia nu seamănă cu cea din Bucovina, romburile din Oltenia spun altceva decât liniile drepte din Maramureș. Culorile aveau și ele înțeles: roșul pentru tinerețe, negrul pentru femeile în vârstă sau în doliu. Nu trebuie să devii etnograf ca să porți o ie, dar merită să știi că ai pe tine o hartă, nu doar un tipar drăguț.

M-a întrebat cineva de curând dacă nu cumva e snobism să faci atâta caz de „autentic”. Cred că nu. Diferența se simte. O ie lucrată de mână stă pe tine ca un obiect care are o poveste, nu ca un articol de raft. Și, sincer, prețul reflectă munca. Când vezi o „ie tradițională” la 80 de lei, ceva e în neregulă. Nu poți plăti decent o femeie care a stat o lună la gherghef cu suma aia.

Asta nu înseamnă că trebuie să arunci o avere. Înseamnă să cumperi de la oameni care îți spun clar cine a cusut piesa, din ce e făcută și din ce zonă vine motivul. Magazinele serioase de ii traditionale pun informațiile astea la vedere, pentru că n-au nimic de ascuns. Dacă descrierea produsului e ceață și vorbește numai despre „energie” și „spirit românesc”, fără un cuvânt despre material sau cusătură, ai răspunsul.

Cum o porți și cum o îngrijești

Mai e o întrebare practică: cum o porți fără să pari că ai ieșit dintr-un tablou. Răspunsul scurt e că o tratezi ca pe orice cămașă bună. O ie albă, simplă, merge peste o fustă de blugi și cu sandale, vara. Una mai încărcată o lași să fie vedeta ținutei și nu mai adaugi nimic strident lângă ea. Eu evit să o port cu accesorii care țipă. Ia deja vorbește destul.

Pentru spălat, regula e blândețe. Apă rece sau călâie, detergent delicat, fără storsul agresiv. Borangicul și inul se calcă pe dos, ușor umede. Dacă te sperie întreținerea, ia una de bumbac, e cea mai iertătoare. Oricum, o ie bună nu se poartă o vară și se aruncă. E genul de haină pe care o dai mai departe.

Ce mă bucură cel mai tare e că tinerele au început din nou să le poarte fără sfială. Nu ca un costum de muzeu, ci ca o haină de zi. E felul cel mai sănătos în care o tradiție rămâne vie: când e folosită, nu doar admirată în spatele unei vitrine. Cât timp există cineva care o îmbracă luni dimineața fără motiv special, meșteșugul are viitor.

Mi se pare interesant cât de departe merge moda asta. Regina Maria purta ie la curte și o arăta străinilor cu mândrie, cu mai bine de un secol în urmă. Apoi a venit o lungă perioadă în care piesa a fost împinsă spre folclor și spectacol, scoasă din viața obișnuită. Întoarcerea ei în garderoba de zi e, într-un fel, o reparație. Femei care n-au cusut niciodată în viața lor caută acum să înțeleagă ce poartă, de unde vine, cine a făcut-o.

Dacă vrei să faci un cadou, o ie e una dintre cele mai sigure alegeri. Nu se demodează, nu greșești mărimea grav dacă mergi pe un croi lejer, și aproape oricine se bucură de ea. Am dăruit câteva și de fiecare dată reacția a fost mai caldă decât la orice obiect cumpărat în grabă. E un dar care spune ceva, fără să fie ostentativ.

Pentru păstrare, lada de zestre a bunicii avea logica ei. Pânza naturală vrea să stea la întuneric, ferită de umezeală, împăturită cu grijă, eventual cu un fir de busuioc sau de levănțică între pliuri ca să țină moliile la distanță. Nu o ține ani de zile în pungă de plastic, sufocă materialul. O scoți din când în când la aer chiar dacă n-o porți. Sună a muncă, dar e mai puțin decât pare, și o piesă tratată așa ajunge la nepoți.

Un ultim lucru despre preț, fiindcă întreabă toată lumea. O ie de bumbac, cusută parțial manual, pornește de la sume rezonabile. Una întreagă lucrată de mână, din in sau borangic, cu altiță densă, ajunge la prețuri care pe unii îi sperie. Nu te speria. Calculează cât înseamnă o lună de muncă a unei femei la gherghef și o să ți se pară corect. Plătești timp și pricepere, nu un imprimeu.

Așa că, dacă te gândești la prima ta ie, nu o lua pe cea mai ieftină de pe internet. Caută una de la cineva care îți poate spune povestea ei. O să o porți mai mult decât crezi.

Aboneaza-te la newsletterul orasului Iasi / Urmărește canalul de știri Iași4u.ro pe WhatsApp