Furtuna abdicării lui Cuza din februarie 1866

Trecuseră Sărbătorile Crăciunului şi Sfântului Vasile din anul 1865 cu duioasele lor datini. Se dusese şi Boboteaza anului tocmai început – 1866 – cu gerul ei năpraznic, ce prefăcuse în caldarâm apele Bahluiului şi iazurilor încât toate bisericile şi-au putut înălţa tradiţionala cruce din gheaţă. Ba chiar şi mahalagii ridicaseră câte una la poartă, cu gheaţă cumpărată de la căruţaşii ce cutreierau târgul vânzând calupuri potrivite ca să fie împreunate în câteva minute. Rămăsese în urmă şi patronul Sfântului Ion petrecut în veselie cu prânzuri mănoase, după tradiţii, ca tot anul să fie asemănător şi se aştepta sfânta linişte a odihnei de după Sărbători. Aceasta, însă, întârzia sau plecase pe alte meleaguri. Gazete, depeşe şi zapişte sosite de la Bucureşti dădeau a înţelege că se vor petrece schimbări la cârma ţării.

Aşa s-a ajuns în ziua de 11 februarie, când, dis-de-dimineaţă, o epistolă telegrafică aducea vestea tulburătoare, împrăştiată prin târg de vătăşeii ce băteau darabanele pe la colţul străzilor, precum că „în zori, domnitorul Alexandru loan Cuza a abdicat.” Bineînţeles silit, şopteau glasurile atotştiutoare. Locul i-l apucase o Locotenenţă Domnească alcătuită din generalul Nicolae Golescu (liberal), ca reprezentant al Munteniei, Lascăr Catargiu (conservator), reprezentantul Moldovei şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. În tron fusese poftit să se aşeze, tam-nisam, “Alteţa Sa Filip Eugeniu Ferdinand Clement Balduin, Leopold George, comite de Flandra şi Duce de Saxonia, nepotul regelui Belgiei”, nume bizar, care nu spunea nimic, nimănui, dar căruia trebuia să i se jure, pe dată, credinţă de toţi dregătorii şi întreaga ostăşime, căci avea să aducă liniştea şi unirea “stricată de reformele lui Cuza”.

Vestea căzută ca un trăsnet stârnise consternare în rândul populaţiei provocând discuţii furtunoase, unii condamnând fapta militarilor ce au pătruns pe ascuns în Palatul Domnesc, la cinci dimineaţa, silind pe domnitor să semneze abdicarea, iar alţii aprobând-o, socotind că domnitorul străin, pus pe tapet încă din primele discuţii despre Unire, va înlătura relaţiile personale, ce încurajau „părtinirile”, inerente din jurul aceluia pământean.

Antiunioniştii chemau la acţiune

În răstimpul de vreo lună până la jumătatea lui martie, când Locotenenţa s-a convins că domnul propus nu primea înalta ofertă, antiunioniştii, potoliţi prin alegerea lui Cuza, începuseră, din nou, să lucreze şi-l condamnau pe Vasile Pogor numit prefect şi pe amicul său P. P. Carp, devenit secretarul Locotenenţei.

Grupările astfel apărute chemau la acţiune, ţineau întruniri şi cu toate ameninţările prefectului că manifestaţiile vor fi considerate acte de rebeliune, se prevedeau zile furtunoase.

Profesorul Neculai lonescu, orator talentat, era în fruntea criticilor cerând colegilor universitari să-l urmeze, iar profesorul Petru Suciu blestema făptaşii şi întreba susţinătorii dacă faptele, săvârşite sub principele înlăturat, numai în şapte ani, erau “pucine” ori nepriincioase ţării, enumerându-le: „recunoaşterea de către sultan a Unirii (1861); secularizarea averilor mănăstireşti şi preluarea de către stat a imenselor moşii şi păduri stăpânite de călugării lavrelor străine, care duceau în ţările lor bogăţiile; scoaterea din robie a ţăranilor şi împroprietărirea cu două milioane de hectare; tocmirea Serviciului de Poşte şi organizarea Armatei; înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864); înfiinţarea şcolilor de Belle-Arte şi a bibliotecilor publice la Iaşi şi la Bucureşti; organizarea Muzeului Naţional de Antichităţi; pornirea lucrărilor de cale ferată în Moldova şi Muntenia; aducerea Calendarului în rând cu Europa; oprirea jefuirii ţării prin comercializarea ţigărilor străine fără control; sprijinirea studenţilor şi a profesorilor ardeleni trecuţi în principate, ba chiar şi a răsculaţilor sârbi, polonezi şi unguri, cărora le ceruse doar recunoaşterea în drepturi pentru români…”

Oprindu-se din peroraţie, întreba înecat de emoţie: „Asemenea om, stea luminoasă pe orizontele României, trebuia alungat?” Le răspundea, cu calm, profesorul Titu Maiorescu arătând că la conducere apăruseră neînţelegeri, ţara are nevoie de linişte şi sprijin european, iar Unirea trebuie apărată, cu orice sacrificii.

Telegramele de adeziune

Cercetând jurnalele din Paris, Berlin, Petersburg, Viena ori „Românul” din Bucureşti şi “Progresul” – foaia publicaţiunilor oficiale – din Iaşi, în care evenimentul se găsea pe prima pagină, mulţi vestejeau graba alegerii Locotenentei. Nehotărât, domnitorul propus, nu dădea nici un răspuns, deşi la toate întrunirile cârmuitorii îndemnau supuşii să strige: “Trăiască Măria Sa Filip I”, iar gazetele erau pline de scrisorile de convenienţă ale prefecţilor, primarilor şi dregătorilor din târguri şi sate, vestind că lumea susţinea abdicarea lui Cuza şi „înţeleapta” alegere a Locotenenţei.

Ştiindu-se simpatia ieşenilor pentru Cuza, care îşi manifestase dorinţa sa de „a ridica oraşul Iaşi, leagănul Unirii”, se aştepta cu înfrigurare răspunsul acestora, cuvântul dregătorilor şi al prefectului Vasile Pogor, socotit nesupus moravurilor de comandă. Problema fiind grea, vederile colegilor şi politicienilor, deosebite, acesta întârzia, apărând abia în „Monitorul”, numărul 38, din 18 februarie 1866, la o săptămână după abdicare. Prefectul de Iaşi trimisese şi el misiva de sprijin, aşteptată, după tipicul celorlalte: “Domnului Ministru de Interne. Entuziasmul cel mai viu domnesce în Iaşi, oraşul a fost iluminat ieri seara şi astădi, armata a prezentat jurământul de fidelitate lui Filip I şi guvernului provizoriu. Un Te-Deum s-a celebrat la Mitropolie, de către locotenentul de Mitropolit, în prezenţa tuturor autorităţilor, cari după ceremonia sacră au prezentat felicitările lor pentru salvarea poporului român şi gloriosul viitor ce i se deschide. Mai multe petiţiuni sub-scrise de principalii cetăţeni, prin care manifestă încrederea şi speranţele lor în guvern, au fost depuse în mâinile mele. Prefect, Vasile Pogor.” Urmau şi felicitările primarului Th. Tăutu pentru “măreţele fapte din 11 ale corentei”, iar peste o zi, la 19 februarie, se ivea şi scrisoarea ierarhilor Mitropoliei, sibilică şi în parabole ca să nu supere pe nimeni: “înaltei Locotenenţe Domnesci. Vă felicităm ca Dumnezeu să vă ajute a înoi Sionul şi atunci să fim siguri că se vor întări zidurile Ierusalimului şi ale Israilului celui nou. Arhiereul Filaret Scriban şi losif Bobulescu”. Apariţia ei tempera spiritele încinse.

Glumind, hâtrii ziceau că Locotenenţa s-ar muta la Ierusalim. Alţii, din contra, că vine din nou capitala la Iaşi, fiindcă târgul era poreclit, pe atunci, de ţărani: “Ierusalim”, iar Moldova, “Israil”, datorită numărului mare de evrei, poposiţi prin târguri. Întrebaţi ce au vrut să spună prin misiva lor, semnatarii, răspundeau, uitându-se la cer: “Dumnezeu ştie şi asta-i de ajuns”.

Ieşenii rămâneau credincioşi Unirii

După câteva numere cu telegramele de adeziune ale dregătorilor din sate la 5 martie urma şi telegrama „principalilor cetăţeni”:

“Guvernului provisor al României.

Poporul întreg, din oraşul Iaşi, prin organul nostru declară că a văzut cu cea mai vie bucurie căderea guvernului Domnitorului Cuza, care a ruinat ţara moralicesce şi materialicesce şi care a fost deja cădut sub dispreţul opiniei publice. El are toată încrederea în persoanele ce compun guvernul provisor, că vor lucra pentru viitor şi fericirea poporului Român. Să trăiască România !

General N. Mavrocordat, D. Ceaur Aslan, colonel Scheletty, colonel P. Ventura, maior A. Fotino, N. Alcas, N. Drosso, Ţigara, B. Grigoriu, C. D. Sturza, M. Cerkes, D. Văsescu, G. Suţo, C .I. Ghiţescu, colonel D. H. Theodor, A. C. Mavrocordat, D. Beldiman, colonel N. Emandi, Buzdugan, C. Gafencu, N. Suţu, Ana Balş, M. Suţu…” şi pe la mijloc un G. Maiorescu – bănuit a fi Titu, rectorul Universităţii, pitit, ca să nu sară în ochi -, mustăceau rivalii.

Stârnea şi ea discuţii căci „cetăţenii” care săvârşiseră Unirea şi înfăptuiseră marile reforme, precum: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costachi Negri, erau ameninţaţi cu procese, fapt pentru care vocile bătrânilor, ca a lui Gheorghe Şion, chemau pe toţi românii să se “scuture de pasiuni” şi să se gândească la ţară. (“Românul”, 23 martie 1866)

Schimbând, ungând şi des ungând prefecţi, subprefecţi, comisari şi feluriţi dregători, cu formula “La toţi de faţă şi viitor sănătate”, Locotenenţa stârnea şi nemulţumirea familiilor foştilor demnitari, înlocuiţi.

Animozităţile se iveau la tot pasul. Ziarele din unele ţări vecine ridicau pretenţii tutelare, iar acele din Paris scriau despre pârele antiunioniştilor pe la curţile străine.

Socotind că i-a sosit timpul, fostul caimacan antiunionist, Ştefan Gatargiu, intervenise la Aii Paşa: “în numele clerului, în numele proprietarilor şi al comerciului”, cerând sprijinul Porţii pentru restabilirea Convenţiei din anul 1858, cu doi domnitori pământeni (“Românul”, 13 martie 1866) şi chemând lumea la acţiuni.

Urmărind evenimentele, cu calm, ieşenii, în majoritate, „spre laudă lor”, cum avea să scrie o gazetă, rămâneau credincioşi Unirii, pentru înfăptuirea căreia sacrificaseră capitala, aducând supremul lor omagiu României.

Se petrecea totuşi o întâmplare tragică la 3 aprile1866, despre care vom aminti în ziua respectivă.

Ion Mitican

Aboneaza-te la newsletterul orasului Iasi / Urmărește canalul de știri Iași4u.ro pe WhatsApp