Spectacol negustoresc pe Uliţa Veche

Zona Halei, în jurul anului 1910. În fundal se văd turlele Bisericii Armene şi turnul şi turlele Mănăstirii Golia.

Însuşirile negustoreşti şi de producători ale multor armeni înlesnindu-le să-şi găsească sălaşul pe plaiuri mai liniştite decât în Moldova, unde se înfruntau, adesea, armiile celor trei imperii (Turcia, Rusia şi Austria), cu timpul, aşezarea lor din Podul Vechi se micşora, de vină fiind probabil şi natalitate mică şi tradiţiile ce nu încurajau înrudirea cu trăitori de alte credinţe. Locul li-l luau, după 1800, evreii, aduşi de boieri pentru a întemeia târguri roditoare pe întinsele lor moşii sau fugiţi de teama silniciilor din Galiţia, unde vieţuiau.

Astfel, pe la 1900 şi mai ales între cele două războaie, uliţa Podul Vechi – numită şi Uliţa Veche, iar după 1911, Costache Negri, în amintirea fostului tribun unionist ce trăise pe aici – era locuită în mare parte de populaţie evreiască, multă – nevoiaşă. Cumpăraseră fostele bolţi armeneşti şi le umpluseră cu ateliere de lemnărie, fierărie, cojocărie, cizmărie şi croitorie, unele dinspre Târgu Cucului fiind slujite de bătrânii croitorii sau peticari imortalizaţi de Octav Băncilă, iar altele de prăvăliaşi cu lucruri vechi, cum se recomanda prin 1911 Avram Riven Mendel, „vândător de vechituri” din Strada Veche numărul 3, cerând Primăriei învoirea să-şi repare locuinţa.

Croitorii de pe uliţă făceau „costum” dintr-o vechitură

Târgul fiind plin de sărăcime şi lipsind locurile de muncă aducătoare de venituri, dughenile „cu haine vechi” dinspre Târgu Cucului, ca şi acelea „second hand” din zilele noastre, erau salvarea multor truditori şi aveau mare dever. Culese din ogrăzile celor bogaţi ori ale celor plecaţi în împărăţia cerului înveliţi doar într-un giulgiu, după canoanele religiei mozaice, sau cumpărate de telalii care cutreierau târgul strigând „Haine vechi!!”, spălate, cusute, ţârâite de bătrâne cu două rânduri de ochelari pe nas, alteori „întoarse”, călcate, parfumate şi puse pe umeraşe, vechiturile păreau ca noi. Fapt pentru care mulţi târgoveţi, împunşi de nevoi, se îmbrăcau toamna, cu bani puţini, în strada Costache Negri, iar primăvara, până începeau lucrul, ca sa aibă de pâine, se dezbrăcau tot acolo, vânzând mai întâi paltonul şi apoi „jăchetul”, jiletca, căciula pentru câţiva leuţi. Nu mai vorbim de studenţii săraci – mai ales de la ţară. Îmbrăcămintea fiind pe vremuri scumpă, motiv pentru care se „întorcea”, când aveau vreo festivitate deosebită, studenţii intrau în asemenea prăvălii, lăsau hainele rărite la coate şi subţiate la genunchi, dădeau diferenţa cuvenită şi plecau înnoiţi. Costumul părăsit, curăţat, reparat, bazonat sau întors, devenea şi el „nou”, aşteptând, pe un umeraş, alt client. Dacă nu aveau bani pentru schimb, vizitau măcar o curăţătorie „rapidă” din preajmă, lepădau „ţoalele” şi vârâţi într-o prostire (cearşaf) răsfoiau nişte reviste până ce meşterul le curăţa la aburi, le usca iute într-o etuvă, după care, împreună cu nevasta, cusătoreasă pricepută, le întrema, eventual le bazona.

De aceea croitorii din strada Costache Negri, foşti croitori celebri pe străzile centrale, în tinereţe, erau socotiţi „artişti ai acului”, putând da alură de „costum” cine ştie cărei vechituri peticite.

Magazinele cu mobilă, de la nr. 23-29

Pe strada Costache Negri existau şi câteva cafenele nevoiaşe, în care iarna, pe viscol, cei „bogaţi” se lăfăiau sorbind, tacticoşi, un ceai sau o cafea citind jurnalele înrămate pe mese, iar cei cu buzunarele goale se încălzeau pe o bancă, într-un colţ, mulţumind stăpânului că-i primeşte şi uneori le dă şi câte o căniţă cu apă fierbinte, numită uncrop, băutura multor târgoveţi de pe vremuri.

În Târgu Cucului fiind Piaţa Muncii unde îşi căutau un rost sute de şomeri, asemenea clienţi erau cu duiumul.

Pe la mijlocul străzii, dincolo de mănăstirea Bărboi, în lanţul de clădiri joase cu numerele 23 – 29, funcţionau câteva „magazine” cu mobilă „nouă şi veche”, de fapt străveche dar „înnoită”, ca acel de la numărul 23 botezat „Aranjamentul modern”, de unde tinerii familişti rostuiau cu câţiva zeci de lei vreun şifonier năpădit de carii, vreo dormeză cu telurile reşapate sau o cornişă pentru perdele, pe care negustorul o meşterea în câteva minute, fericit că vindea ceva făcut de mâna lui.

Strada fiind în preajma Halei, cu vad presupus mare, de-a lungul timpului adăpostise şi câteva firme mai simandicoase, precum aceea de la numărul 28 unde se burica atelierul de „cioplit (sculptat) marmura” al lui Frandini (Franzoni) Giovani, vestind lumea, prin septembrie 1902, că „tocmai” a adus din Italia, marmură de Carrara, granit colorat şi monumente gata făcute („Liberalul”).

La numărul 83 era un atelier de încălţăminte

Într-o frumoasa clădire cu alură elveţiană şi pereţii plini de planuri şi schiţe de construcţii aeriene, de la numărul 6 şi 8, tot pe atunci aştepta clienţii antreprenorul Victor Fara.

Spre celălalt capăt, la numărul 83, încerca să înfrunte criza anilor 1932-33 atelierul de încălţăminte „Picadily”, oferind încălţări „fără moarte”, „turnate pe picioare”, cu două rânduri de tălpi, iar în colţul străzii Pomir, mergătoare spre Hală, la numărul 63, într-o odăiţă cochetă cu flori şi păpuşi, făcea furori, prin 1913, o „mare fabrică de bomboane şi fondante parfumate, plus cofetărie”. Servea „delicioase” prăjituri din ciocolată, concurând vestitele cataifuri ale celebrului Herş Cofetarul, de la numărul 81.

Nici el mai prejos, în capătul celalalt al străzii, la numărul 4, trebăluia prin 1832, nu fără succes, atelierul „Pălăria verde”, unde poftitorii din stirpea bărbătească puteau comanda o pălărie „vânătorească”, cu borul mic şi pană colorată de păun, sau una „scriitoricească”, mare şi umbroasă, din fetru ori din paie de orez.

Îi ţinea hangul cam de vizavi, dintr-o zidire scundă, rămasă din vechime pe colţul străzii ce ducea la Bărboi, o odaie fără firmă cu fereastra plină de relicve ceasorniceşti, ca un muzeu. Era vestită căci în ea se repara orice stricăciune şi trebăluia întreaga familie: bunicul, bunica, feciorul, nora, nepoţii. Toţi, meşteri în tainele maşinăriilor de măsurat timpul, atunci când aveau de-a face cu un ceas năbădăios, făceau consiliu, ca medicii, şi stabileau pricina, schimbau rotiţele ştirbe şi astfel „hârbul” devenea „cronometru”.

La mijlocul uliţei se ascundeau zidurile fostului Han Misir

Pe la mijlocul uliţei, la numărul 41, în dosul unor bolţi cu arcada prăbuşită, se ascundeau, uitate, în anii războiului, zidirile hărtănite ale fostului „Han Misir”, ce purta amintirea străvechiului „Kervan Serai”, locul de popas al caravanelor venite la „Vama Broştenilor”, ruptă din aceea de la Sfântul Lazăr şi aşezată pentru o vreme în preajma Mănăstirii Sfântului Sava (1820). Avea ograda cuprinzătoare cam vizavi de Uliţa Armenească (Strada Armeană), pe unde coboară acum toboganul maşinilor în piaţa subterană şi este uşa Halei centrale.

Stăpânit cândva de căminarul Botez, prin iunie 1841, îl cumpărau fraţii Gheorghe şi Ion Misir, negustori botoşăneni (C. Botez şi A. Pascu, „Prin hanurile Iaşilor”), care îl modernizau şi-l transformau în locantă de categoria I, înzestrându-l cu crivaturi din fier şi punând pe foc vechile paturi din lemn cu mindire – puierniţe de ploşniţe ce mâncau de vii clienţii ospeţiilor de odinioară, transformându-le nopţile în priveghi.

Aşezarea în spatele vechii hale îi aducea sumedenie de clienţi din rândul boiernaşilor provinciali, strânşi la pungă şi mânaţi de treburi la capitală. Ca ospeţia să nu-i coste nimic şi să le şi mai şi rămână parale pentru cumpărături şi o pălărie nevestei, aduceau în trăsură curcani, afumături, brânzeturi, miere, dulceţuri, ceară, ţelină, bunătăţi ce se cumpărau pe dată de negustorii străzii cu întrebarea, incitantă, pe buze: „Aveţi ceva de vânzare?”

La hanuri, pe vremuri, se făceau schimburi băneşti iar negustorii veniţi din alte părţi deschideau expoziţii cu mărfuri ale caravanelor orientale. Fiind departe de ochii zapciilor stăpânirii, luxoasa locantă era şi sediul de întâlnire discretă al tinerilor „bonjurişti” ce doreau primenirea rânduielilor ţării în primăvara anului 1848, nemulţumiţi de cârmuirea avară a domnitorului Mihalache Sturza.

Trecut prin august 1863 de Gh. Misir nepotului Gavril (Gabriel) Ivan Misir, cu vreo 2050 de galbeni, doritor de înnoire, acesta cerea Primăriei dezlegare să repare „şirul de odăi aflătoriu în ograda hanului ce am aice in despărţirea a 4-a precum şi a cârpi acoperişul lor”. Cu toate că „arătatele odăi” erau pe temelii de piatră şi cu pereţii din cărămidă, arhitectul oraşului, C. Kugler, nu învoia repararea acoperişului cu şindrilă „nedemnă de centrul târgului”. („Eforia oraşului Iaşi”)

Trecut în alte mâini, prin 1897 se numea „Otelul Stihi”, după numele noului stăpân G. C. Stihi, care cerea şi el autorizaţie să întremeze acareturile pârjolite de un incendiu, şi-l vindea altui fericit, prin 1906, cu titlul pompos: „Hotelul Stihi”.

Ce s-a mai întâmplat, vom vedea data viitoare.

Ion Mitican

Aboneaza-te la newsletterul orasului Iasi / Urmărește canalul de știri Iași4u.ro pe WhatsApp