Palatul Unirii din strada Lăpuşneanu

În luna ianuarie 1859 petrecându-se – aşa cum se ştie – Unirea Principatelor şi implicit naşterea României, era odată obiceiul la Iaşi ca evenimentul să fie sărbătorit cu aduceri aminte, spectacole la Teatrul Naţional, festivităţi în şcoli, în Universitate şi vizite la casele marilor înaintaşi, chiar daca nu erau muzee.

Între cele doua războaie şi chiar prin anii 1960-70, mai toate şcolile organizau excursii tematice, documentare şi ore ilustrative cu elevii prin Iaşi, făcându-se popasuri la clădirile cu trăiri istorice şi importanţă cultural-economică.

De regulă, în ianuarie se vizita sala de Şedinţe a Societăţii de Medici şi Naturalişti de la etajul Muzeului de Istorie Naturală – unde a fost propus la domnie colonelul Alexandru Ioan Cuza, apoi casa scriitorului Nicolae Gane – unde a locuit şi consulul francez Victor Place, susţinătorul Unirii, casa copilăriei dramaturgului Vasile Alecsandri – unde a scris „Hora Unirii” şi avea să se deschidă în 1976 Muzeul Teatrului, locuinţa istoricului Mihail Kogălniceanu, casa aprigului caimacan unionist Anastasie Panu, ca şi casa cărturarului Gh. Asachi – unde a copilărit fiica sa Hermiona care avea să devină soţia filosofului francez Edgar Quinet, sprijinitorul luptei de propăşire a românilor.

Şi nu era uitată clădirea în care a locuit domnitorul Alexandru Ioan Cuza, lăcaşul activităţilor unioniste care a aparţinut, odinioară, spătarului Mihalache Cantacuzino-Paşcanu. O cumpărase, prin 1832, de la urmaşii hatmanului Constantin Palade, iar acesta o luase la sfârşitul anului 1827 de la logofătul Costache Catargiu. Exista deja prin anul 1819 când inginerul hotarnic Ioseph Bayardi întocmea planul capitalei Iaşi, dânsul fiind socotit şi constructorul zidirii, între anii 1806-1808. Spătarul fiind luptător unionist, casa sa a devenit sediul întâlnirilor susţinătorilor unirii.

Curentul unionist începe să ia amploare în 1856

Amintindu-şi zilele de pregătire a Unirii, Nicolae Gane avea să scrie: “Centrele noastre de întrunire şi consfătuiri erau în Iaşi la răposatul Mihalache Cantacuzin Paşcanu, în casele căruia s-a subscris actul solemn al Unirii, iar în judeţul Suceava, la monastirea Slatina, unde era egumen răposatul Calinic Miclescu, ales în urmă mitropolit primat al României”.

Debutul acestor activităţi îl anunţa gazeta “Steaua Dunării” scriind că marţi, 22 mai/3 iunie 1856, cu prilejul unui banchet în “grădina de la Copou a d-lui M. Kogălniceanu” (astăzi a Muzeului „Mihai Sadoveanu”), în toiul veseliei şi al cuvântărilor, gazda Mihail Kogălniceanu a propus “Toastul Unirei Principatelor”, zicând: “Domniloru, de la glumă la seriosu; eu închinu la realizarea unei dorinţe, care este astăzi în inima tuturor românilor, gagiu de glorie, de putere şi de întemeierea existentei politice a Patriei, la Unirea Principatelor”.

Întreaga adunare a aplaudat cu entuziasm începându-se acţiunea practică pentru împlinirea celui mai important act din existenţa poporului român: Unirea Moldovei şi a Munteniei.

Ideea, primită cu bucurie, antrena şi participanţii la banchetul adjutanţilor domneşti (ofiţerii Ştabului domnesc), ţinut în Grădina Copou, joi, 24 mai/5 iunie 1856. Hora naţională a Unirii se întindea, cu bărbăţie şi-n rândul militarilor îndemnaţi de cuvintele scriitorului Dimitrie Ralet: “Precum vă văd astăzi, formând un cerc de bucurie, aşa să fiţi totdeauna, unu cercu de fraţi împregiurul steagului românescu”!

Urmând alţi paşi, vineri 25 mai/6 iunie 1856, un grup de acţiune întrunit la via lui Petrache Mavrogheni din Socola (astăzi satul Vişan, comuna Bîrnova), alcătuia Societatea sau Comitetul Unirii. Cu acest prilej se întocmea şi un act “pentru Unire “, conţinând semnăturile a 21 de participanţi şi principiile ce aveau să stea la temelia viitoarei Uniri: “Articolul 1. Unirea Principatelor sub un prinţ străin, dintr-o familie domnitoare în Europa, afară de dinastiile statelor megieşe. Articolul 2. Stabilirea unei capitale noi în mijlocul ţării”.

Discuţiile tumultuoase, purtate sub castanul existent şi astăzi, inspirau poetului Vasile Alecsandri versurile intitulate “Sub un castan”:

„Sub acest măreţ castan / Noi jurăm toţi în frăţire,

Ca de azi să nu mai fie / Nici valach, nici moldovan

Ci să fim numai români, / Într-un gând, într-o unire,

Şi să dăm mâini cu mâini / Pentru a ţării fericire.” (25 mai 1856)

“E scrisă-n ceruri sânta Unire”

Apropiindu-se sosirea comisarilor marilor puteri, pentru a se informa de dorinţele şi nevoile ţării, potrivit Tratatului de la Paris din martie 1856, la 30 mai/11 iunie 1856, vreo 170 de ieşeni de vază, “pătrunşi de necesitatea ca moldovenii să înţeleagă în acest moment despre adevăratele lor dorinţe şi nevoi”, se întruneau în casa lui Mihalache Cantacuzin Paşcanu. Între ei se aflau oameni politici, boieri, negustori şi cărturari, precum: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, A. Panu, D. Ralet, Grigore Cuza, Vasile Mălinescu, G. Sion, N. lonescu, Scarlat Pastia.

Cu toţii, “Mădulare de faţă ale societăţii “, găseau “de cuviinţă ca lucrările să se încredinţeze unui comitet diriguitor”, semnând astfel actul înfiinţării Comitetului Unirii (din 30 mai) sub titlul “Jurnal”, cu legământul de la Socola.

A doua zi, “Steaua Dunării” marca evenimentul scriind: “Ieri, s-au adunatu în casele D-sale Spătar Mihalache Cantacuzinu unu numărul de persoane unite în ideea de a constitui o societate pentru lăţirea încă mai multu a opiniei: că numai prin Unirea Domniiloru Moldovei şi a Ţării Româneşti, sub unu singuru domnitoriu stăpânu, se vor putea odată statornici aceste ţări-surori, spre binele viitor al tuturoru…”

Cu entuziasm, la 9 iunie 1856, aceeaşi gazetă publică „Hora Unirii”, iar la 28 iunie 1856 promovează răspândirea acesteia: “Hora Unirii, poezia de V. Alecsandri, compusă în muzica naţională de D. A. Flechtenmacher şi litografisită de D. Parteni, se află de vânzare în toate librăriile”.

Redactorii foii unioniste „Steaua Dunării, scoasă de Mihail Kogălniceanu şi scrisă cu „litere de foc”, se întâlneau tot în casa spătarului, iar abonamentele se făceau prin biroul vornicului Nicolae Docan din uliţa „Sf. Spiridon” (azi Bulevardul „Independenţei”), la colţ cu uliţa „Sf. Ilie” (azi „V. Alecsandri”).

Cu toate că mutarea capitalei de la laşi stârnise unele critici, ideea Unirii atrăgea tot mai mulţi aderenţi. Nestăvilită, în anul următor, Unirea devenise un crez, pornindu-se lupta înverşunată între susţinătorii ei şi conservatorii antiunionişti.

Prin februarie 1857, se înfiinţa Comitetul Electoral al Unirii, format din 10 membri. Pe scene se juca “Păcală şi Tândală”, dialogul politic între “un june unionist” şi “un bătrân giubeliu antiunionist”, publicat de Vasile Alecsandri în “Steaua Dunării” (16 iunie 1856). Tândală se plângea lui Păcală, căci de-o fi să se unească moldovenii cu muntenii, ultimi dintr-o sorbire or să-i înghită pe primii.

Poezia “Moldova în 1857″, scrisă de acelaşi tribun, V. Alecsandri, se recita în toate saloanele vremii, strofa din mijloc fiind rostită pretutindeni:

“E scrisă-n ceruri sânta Unire

E scrisă-n inimă cu foc ceresc,

O! Românie! La a ta mărire

Lucrează braţul dumnezeiesc”.

Ca ripostă, apăruse şi poezia cu acelaşi titlu, ticluită de conservatorul Neculai Istrati pentru a combate Unirea:

“Scumpă Moldovă! Ce dile grele,

Ce dile triste ai mai ajuns?

Toţi veneticii vipere rele

Iar să te piardă, făţiş s-au pus.”

Susţinând lupta moldovenilor, la 3/15 martie 1857, se înfiinţa la Bucureşti Comitetul Central al Unirii, cu program asemănător acelui din Iaşi.

Palatul de pe Lăpuşneanu, reşedinţa lui Cuza pană în 1862

Urmare acestor activităţi, intense şi coordonate cu acele munteneşti, la alegerile din decembrie 1858, unioniştii moldoveni obţineau cel mai mare număr de voturi, la 5 ianuarie 1859 candidatul lor, colonelul Alexandru Ioan Cuza, era ales domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti. Se realiza, astfel, pe cale indirectă, Unirea Principatelor, neagreată de puterea suzerană Turcia şi aliata ei, Austria.

Ca palat de reşedinţă se închiria casa spătarului Mihalache Cantacuzino – Paşcanu, stăpânul fiind decedat din ianuarie 1857. Domnitorul rămânea aici până în 1862 când capitala se muta la Bucureşti, mai locuind-o în răstimpuri până în 1865, când cerea să nu mai fie închiriată. Preluată de Societatea bancară Creditul Urban (1886), datorită împrumuturilor neachitate, săvârşite de urmaşii spătarului, clădirea avea sa adăpostească între ianuarie 1917-noiembrie 1918 pe regele Ferdinand, refugiat la Iaşi cu întreaga familie şi guvernul, capitala fiind ocupată de Puterile Centrale. Aici aveau să vină cuvintele de unire cu Patria Mamă, a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, aduse de delegaţii provinciilor înstrăinate, Palatul Unirii din 1859, devenind Palatul Marilor Uniri.

Spre ne uitarea acestor evenimente, în clădirea preluată de stat, datorită marilor datorii ale Creditului Urban (1937), societatea „Liga Culturala” condusă de profesorul Nicolae Iorga organiza, la etaj, un muzeu „Cuza Vodă”, care era lovit de bombele ultimului război, clădirea arzând. După reparaţiile dintre 1956-1958, la 23 ianuarie 1959, în clădirea declarată monument istoric, se deschidea Muzeul Unirii. Mereu îmbogăţit, de-a lungul timpului, este astăzi „o comoară” a istoriei naţionale.

Ion Mitican

Aboneaza-te la newsletterul orasului Iasi / Urmărește canalul de știri Iași4u.ro pe WhatsApp